Are un loc special în planul meu profesional. Îmi permite să fiu creativă, reactivă la orice obstacole. Într-un cuvânt, mă stimulează.
Cei familiari cu subiectul cunosc formele şi gradele de manifestare a problematicii aduse în discuţie. Motiv pentru care nu voi înşira aceste informaţii, în mare parte pentru că nu vă sunt de folos. De cele mai multe ori, în cazul diagnosticării, medicul este cel ce AR TREBUI să ofere informaţii utile şi îndrumări pentru a-i permite micuţului aflat în plină dezvoltare să aibă un trai acceptabil din punct de vedere social, economic afectiv etc.
Ce doresc să punctez sunt alte elemente pe care le consider necesare a fi puse pe tapet. Şi anume: cum depistăm dificultatea, noi, ca părinţi?
Am întâmpinat situaţii în care părintele, din varii motive, nu a observat că micuţul său nu aude decât la o vârstă inaintată. Tragic pentru acel copil, pentru că poate apărea şi o pseudodefocienţă mintală (indusă de nereacţia adecvată a adulţilor la nevoile copilului, el neputând face faţă stimulilor din mediu, neînvăţând ceea ce învaţă cei de vârsta lui etc).
Şi atunci? Ce e de făcut?
Frumos în lumea copiilor e simplul fapt că totul este o mare joacă. Şi atunci, testarea auzului propriului copil trebuie să fie o simplă joacă. Chiar de la câteva luni după naştere. Cum? Observându-i reacţia la sunete, zgomote, muzică, vocea mamei, vocea tatălui etc. Iar mititeii ne anunţă dacă aud sau nu (la sunete plăcute râd, la cele neplăcute, plâng; la intensităţi ridicate ale sunetelor demonstrează disconfort). Nu vă duceţi cu gândul că va fi chinuit bietul copil. Nici pe departe. El, micuţul, oricum este inconjurat de stimuli auditivi. Noi doar trebuie să îi observăm comportamentul.
La vârste mai inaintate (1 – 2 ani), includem şi reacţia lui la numele propriu, Poate fi rostit de către părinte la diferite distanţe faţă de copil, la intensităţi diferite, poziţionat diferit faţă de acesta din urmă (în faţa lui, în spatele lui, lateral, chiar de deasupra lui). Şi repet: totul este un joc continuu,
Dacă se observă o reacţie întârziată la stimului, sau chiar neapariţia ei:
1. primul pas ce trebuie făcut este cel de a merge la medicul de familie. Dacă medicul vă spune că nu este cazul să va îngrijoraţi, dar ştiţi că nu trebuie ignorată problema, insistaţi să vă îndrume spre un medic specialist (ORL).
2. al doilea pas este programarea la un specialist în realizarea audiogramei. Dacă vârsta copilului este mică se face sub anestezie totală pentru că micuţul nu va permite obţinerea unor răspunsuri elocvente.
3. urmează stabilirea tipului de pierdere auditivă, gradul pierderii (de către medic). Tot în această perioadă, medicul şi părinţii vor stabili modalitatea adecvată de protezare auditivă.
4. luaţi legătura cu un specialist în demutizare.
Unii vor dori ca micuţul să fie inclus într-o formă de învăţământ cât mai aproape de casă, ceea ce presupune un sistem normal de educaţie (acceptat de majoritatea, nu ştiu cât este de normal). În cazul acesta apelaţi la serviciile unui logoped. Pe de altă parte este indicat să vizitaţi şi un psiholog clinician cu experienţă în evaluarea copiilor, nu doar a adulţilor. Motivul? Trebuie stabilit dacă, pe lângă deficienţa de auz, se confruntă sau nu şi cu dificultăţi cognitive (dacă da, în ce grad se manifestă acestea).
Sunt situaţii în care nevoia copilului de a fi inclus într-o şcoală specială pentru copiii care se confruntă cu astfel de dificultăţi este mai mare decât dorinţa mamei/tatălui de a-l înscrie la şcoala din cartier. Se poate întâmpla ca programa şcolară (cea românească este recunoscută pentru plinul de informaţii cu care este presărată) să nu fie adaptată la nevoile lui, metodele să nu fie imbunătăţite pentru a-i permite o bună achiziţie cognitivă. Aceste şcoli speciale au personal specializat care vor aborda problema copilului într-o manieră adecvată.
Toate aceste informaţii ar trebui să fie la dispoziţia oricui trece pragul unui medic (de familie sau specialist ORL). Ar trebui să existe grupuri de suport pentru toţi ce se află într-o astfel de situaţie, dificilă de altfel. Evaluările auditive ale copiilor ar trebui să fie la îndemâna tuturor spitalelor de pediatrie din ţară. Dar cum noi suntem comparabili cu Congo din acest punct de vedere imaginaţi-vă ce puteţi găsi în sistemul de sănătate local.
Pentru toţi cei ce au nevoie de informaţii suplimentare, puteţi accesa:
Asociaţia Surzilor din România
Asociaţia Persoanelor cu Deficienţă de Auz “Ascultă Viaţa”
Diana Buchete 