Monthly Archives: February 2014

TULBURĂRILE DE LIMBAJ DE TIP DISLALIC

Pe parcursul dezvoltării omul se confruntă cu un efort îndelungat şi susţinut în însuşirea şi dezvoltarea limbajului. De aceea, pe măsură ce copilul înaintează în vârstă se face trecerea de la un limbaj spontan (rezultantă a activitătilor ludice) către unul din ce în ce mai organizat (la intrarea în grădiniţă). Tot parsursul limbajului se desfăşoară, dezvoltă pe baza imitaţiei. Prin urmare, există o strânsă legătură între cogniţie, social şi afectivitate.

Cunoscând acestea, apariţia sunetelor cunoaşte o structurare de la simplu la complex. Vocalele sunt primele foneme ce apar în comunicarea oricărui copil. Urmează consoanele ce permit o facilă pronunţie: P, B, M etc. Unul dintre sunetele care prezintă o oarecare dificultate în articulare este R. Acesta îşi face apariţia spre finalul structurării limbajului.

Aşadar, E. Verza defineşte dislalia ca “tulburare de pronunţie (articulare), constând în deformarea, subtituirea, omiterea şi inversarea anumitor sunete în vorbirea spontană ţi cea reprodusă”. Această tulburare îmbracă diferite forme:

  • simplă sau monomorfă. sunt afectate sunete itolate sau familia unor sunete (s-z, ş-j, r-l etc)
  • polimorfă. În această situaţie sunetele a căror pronunţie nu este corespunzătoare se găsesc în număr mai mare (s, ş, r, ce, z, ţ etc).

Obiceiul în această sferă de activitate este ca înscrierea în cadrul terapiei să se facă după vârsta de 4 ani. Motivul? Optim pentru fiecare copil este să i se ofere şansa să-şi dezvolte limbajul articulat, expresiv în funţie de nevoile lui, de modalitatea lui de a se adapta la social.

Cauzele apariţiei unei astfel de tulburări sunt numeroase, cum ar fi: un model greşit de pronunţie preluat de către copil, incurajarea (voită sau nu) a unei pronunţii defectuase, lipsa corectării unei astfel de situaţii etc. Până în acest moment am menţionat o parte dintre factorii socio-afectivi. Pe lângă aceştia se pot aduce în discuţie şi elemente funţionale sau organice.

Nu voi trece în revistă tipurile de tulburări dislalice în funţie de fiecare sunte afectat, de sonorizarea sau nu a acestora, ori alte criterii.

Ceea ce vreau să cunoaşteţi (fără a vă impacienta) este faptul că aceste tulburări pot fi asociate unor situaţii mai complexe, cum ar fi: deficienţa mintală, de auz, de vedere, rinolaliilor (de orice tip), dificultăţilor de scriere-citireetc. De aceea este bine să va adresaţi unui logoped cât de timpuriu este posibil dacă vă confruntaţi cu atare situaţie.

Reamintesc faptul că nu există un timp limită de rezolvare a vreunei tulburări, menţiune valabilă şi pentru dislalii. Terapia trebuie să decurgă în funcţie de vârsta copilului, personalitatea acestuia, actorii implicaţi (părinţi, cadre didactice etc), respectarea îndrumărilor oferite de logoped etc.

CE PRESUPUNE TERAPIA LOGOPEDICĂ?

Situaţiile nou apărute în viaţa fiecăruia pot fi momente tensionante, pline de neîncredere şi oarecare teamă. Acelasi fenomen ne poate întâmpina şi la trecerea pragului unui cabinet logopedic.

Cum nu ader către necunoaştere, ci spre familiarizarea oricui doreşte cu măruntele informaţii legate de terapia tulburărilor de limbaj, ofer spre citire câteva elemente ce caracterizează această activitate.

Şi anume:

– evaluarea iniţială: Prima întâlnire dintre logoped, copil şi familia acestuia. Uneori (în situaţia în care terapeutului, conform legislaţiei în vigoare, i se alocă sub jurisdicţie anumite unităţi de învăţămât preşcolar şi şcolar) această primă cunoaştere se face doar între logoped şi copil (primul dintre aceştia intră – cu acordul directorului unităţii şi a învăţătoarelor/educatoarelor- în fiecare clasă/grupă şi identifică acei copii care se confruntă cu tulburări de limbaj). Logopedul este obligat ca pe baza celor observate să înştiinţeze în scris părinţii, tutorii legali ai copilului despre cele observate împreună cu invitaţia de a dialoga faţă în-aţă unii cu ceialti, în spaţiul alocat terapiei limbajului.

– diagnosticul: vital în realizarea unui plan personalizat de intervenţie. În acest moment părinţii vor creiona împreună cu logopedul un istoric medical al familiei, dar şi al copilului. De ce? Sunt imperios necesare datele legate de naştere, sarcină, evoluţia după naştere a copilului, dar şi incidenţa tulburărilor asemănătoare, dar nu numai, din cadrul familiei extinse. Tot în acest moment vor fi evaluate mobilitatea generală, mobilitatea musculaturii ce permite vorbirea, receptivitatea, expresivitatea copilului.

– realizarea planului de intervenţie personalizată: doar cu acordul părinţilor orii a reprezentanţilor legali ai copilului. Se va ţine seama de abilităţile copilului, de limitele acestuia (fizice, intelectuale).

– familiarizarea copilului cu spaţiul în care se desfăşoară terapia: unii micuţi sunt reticenţi la necunoscut (spaţiu, persoane). Sunt situaţii în care se adaptează mai uşor, dar e posibil ca şi mai greu. Benefic pentru o evoluţie favorabilă este acordarea timpului necesar fiecărui copil de a se familiariza cu spaţiul, persoana, stilul de lucru. Ca o notă persoanlă, au fost copilaşi care au avut nevoie de 4-5 şedinţe doar pentru cunoaşterea acestui aspect, dar s-a întâmplat ca alţii să se poată adapta din a doua întâlnire.

– activitatea terapeutică: presupune etape imperios necesare pentru înlăturarea definitivă a tulburărilor. În această perioadă se impune colaborarea cu familia, îndrumarea acesteia pentru continuarea terapiei şi acasă (se dau exerciţii clare ce tebuie realizate). Motivul? generalizarea cunoştinţelor cu apare dacă o singură persoană are grijă ca exerciţiile să fie duse la bun sfârşit. Pe de altă parte, timpul petrecut cu logopedul este redus (ca ore), uneori insuficient, dacă părinţii nu consideră că aportul lor este la fel de important.

Un alt aspect ce doresc a fi punctat face referire la timpul petrecut în cabinetul logopedic de un copil, dar şi perioada în care o tulburare poate fi depăşită.

Primul punct (timpul alocat terapiei): şedinţele au o durată de 50 de minute, iar întâlnirile sunt de două ori pe săptămână. În cazul în care deficitul de limbaj este major (asociat unei tulburări complexe) numărul de şedinţe pe săptăţână se poate mări.

Al doilea punct: perioada de timp în care o tulburare este corectată. Nu se opate prognoza în cât timp se corectează problema de limbaj.  Uneori sunt suficiente câteva luni, alteori sunt necesari ani (unul sau mai multi). Depinde de persoană, de vârstă, de tulburare.

Sumarul oferit poate nu mulţumeşte. Dar detaliile sunt păstrate pentru cei interesaţi.

CÂND NE ADRESĂM UNUI LOGOPED?

În cazul în care părinţii sesizează o dificultate de exprimare prezentă la copil se pot adresa unui logoped. Nu sunt necesare studii de specialitate pentru a observa facil probleme precum:

– pronunţia incorectă sau omisia unor sunete în limbajul curent;

– repetarea unor cuvinte, silabe în mod frecvent

– vorbire rapidă ce împiedică înţelegerea mesajului;

– pronunţia defectuoase a cuvintelor;

– vorbire şoptită;

– vocabular redus;

– lipsa limbajului expresiv;

– imposibilitatea de a realiza sarcini simple la cerere.

Vârsta recomandată pentru a începe terapia tulburărilor de limbaj este de 4 – 5 ani. Motivul? Este vârsta limită la care limbajul este structurat şi organizat. Nu se poate interveni înaintea acestei perioade de vârstă pentru că există riscul să se dezorganizeze vorbirea şi mai mult.

Există situaţii în care intervenţia logopedului este imperios necesară înaintea acestei vârste. În cazul în care tulburarea de limbaj apare pe fondul unei alte deficienţe (de auz, de vedere, mintală, afazie infantilă, dizartrie, paralizii de diferite tipuri şi grade, malformaţii ale aparatului fono-articulator, Sdr. Down etc) vârsta de intervenţie este scăzută, aplicându-se principiul intervenţiei timpurii, pentru a fi evitată apariţia altor complicaţii.

În ceea ce priveşte numărul de ore de terapie ce se pot programa pe săptămână, idealul este de 2 şedinţe. Astfel, nu se suprasolicită copilul, dar se şi menţine o continuitate în munca terapeutică.

De cele mai multe ori părinţii doresc să afle care este perioada limită în care tulburarea de limbaj se poate corecta. Din păcate un astfel de răspuns este inexistent. Sunt numeroşi factori implicaţi în desfăşurarea şi înlăturarea unei dificultăţi de vorbire.

CE ESTE LOGOPEDIA/TERAPIA TULBURĂRILOR DE LIMBAJ?

Apariţia logopediei a avut la bază raţiuni atât practice (educarea tulburăriilor de limbaj), dar şi ştiinţifice (studierea limbajului, identificarea modalităţilor eficace de elaborare a limbajului, studierea tulburărilor de limbaj etc.). Pe lângă celelalte domenii ştiinţifice care cercetează “lumea” limbajului (psihologia, psiholingvistica etc), logopedia a fost şi este cea care realizează o strânsă relaţiea acesteia cu evoluţia personalitatea (cu tot ce vizează aceasta din urmă). Astfel pot fi formulate modalităţi şi obiective specifice legate de corectatea posibilelor tulburări, prevenirea apariţiei dificultăţilor de limbaj, apariţia, susţinerea si întreţinerea comportamentelor verbale adecvate din punct de vedere social.

Etimologic, logopedie îşi are originea în grecescul “logos” a cărui semnificaţie este “cuvânt” şi “paideia”=educaţie. Cunoscând acestea, nu fără uimire prima referire la termen se pare că îi aparţine lui Socrates, subliniindu-se importanţa ştiinţei limbajului ca un întreg.

Obiectivele terapeutice, pornind de la informaţiile sumare preliminare furnizate, pot fi:

  1. studierea şi crearea unui mediu propice dezvoltării şi stimulării limbajului;
  2. prevenirea tulburărilor de limbaj;
  3. identificarea simptomatologiei şi a metodelor şi mijloacelor propice înlăturării tulburărilor de limbaj;
  4. prevenirea şi/sau înlăturarea aspectelor neplăcute ce pot să apară în dezvoltarea personalităţii unei persoane ce se confruntă cu dificultăţi de limbaj;
  5. diagnosticarea şi prognozarea acurată;
  6. îndrumarea familiei, dar şi a unităţilor de învăţământ asupra impactului apariţiei tulburărilor de vorbire;
  7. înlăturarea eşecului şcolar, dar şi a comportamentelor dezadaptative;
  8. Interventia să aibă la bază elementele specifice vârtei, personalităţii fiecărui individ;
  9. depistatea şi intervenţia precoce (de la vârste preşcolare).

Pentru atingerea obiectivelor mai sus menţionate, logopedul este persoana care trebuie să deţină cunoştinţe din sfera psihologiei copilului, psihologiei vârstelor, a medicinei, a psihiatriei infantile, a pedagogiei, a psihopedagogiei speciale. Interdisciplinaritatea fără echivoc duce la reuşita terapeutică şi a o armonioasă dezvoltare a personalităţii.

Pe lângă aceste informaţii imperios necesare unui logoped, lucrul în echipă se impune în acest domeniu de activitate. Însă, din păcate, de cele mai multe ori acest aspect este ignorat, nefiindu-i cunoscută importanţa. În cele mai multe cazuri chiar de către specialişti.