HANDICAP – DIZABILITATE – DEFICIENŢĂ

Sunt termeni pe care îi folosim. Nu ştiu câţi ştiu semnificaţia acestor cuvinte. Care dintre acestea pot fi foloste fără a leza pe careva şi care nu aduc nemulţumiri.

Noi, ca naţie, avem o înclinaţie către ignoranţă, respingere a ceea ce nu cunoaştem, fără ca a rupe 5 minute din rutină pentru a ne informa.

Nu am habar cât de util este pentru oricine ceea ce scriu. Mi-aş dori ca măcar o persoană să înţeleagă (ce-i drept, uneori apare frustrarea şi în cazul meu, după cum se observă mai sus).

Mi-e dragă meseria, activitatea. Nu îmi ies din cabinet copii olimpici la chimie nucleară, fizică cuantică etc., dar sunt micuţi plini de viaţă şi de dorinţa de a cunoaşte, de a demonstra ceea ce ştiude curiozitate.

Aşadar, nu am cum să nu abordez şi subiectul acesta.

Pentru o complicare a lucrurilor, vă voi prezenta definiţiile unanim acceptate (de domeniul psihopedagogiei speciale, medicinei, psihologiei etc) a celor trei noţiuni, urmate de completări, sper, edificatoare.

Deficienţa – pierderea de substanţă sau alterariea unei funcţii sau a unei structuri psihologice, fiziologice sau anatomice.

Toate aceste manifestări sunt pur fizice (amputăţi, paralizii etc), senzoriale (alterări din varii motive ale auzului, vazului etc) sau mintale (imposibilitatea de a funcţiona cognitiv conform vârstei cronologice).

Dizabilitatea -  reducerea (rezultat al unei deficienţe) parţiale sau totale, a capacităţii de a îndeplini o activitate într-un mod sau în limitele considerate ca normale pentru o fiinţă umană.

Dacă un individ se confruntă cu o deficienţă de orice tip (lipsa unui membru, imposibilitatea de a vedea, de a auzi etc) ce nu îi permite să işi continue stilul de viaţă dorit, apare dizabilitatea. În ziua de astăzi, mulţumită tehnologiei avansate (medicale, în special) pentru unele situaţii putem să nici nu mai aducem în discuţie noţiunea de dizabilitate. Protezările, tehnologiile IT etc, pot oferi o viaţa simplă oricui.

Handicap – un dezavantaj social, un prejudiciu ce rezultă din deficienţă sau dizabilitatea unui individ ţi care limitează îndeplinirea unui rol considerat ca normal, ţinând cont de vârstă, de sex, de factori socio-culturali.

Acesta este eticheta verbală care nu-mi conferă decât repulsie. Barierele sociale cu care se confruntă o persoană cu deficienţă duc spre handicap. Incapacitatea celor valizi de a accepta (nu doar tolera), ignoranţa, lipsa de informare fac dintr-un individ ce poate deservi societatea, în ciuda problemei sale, un “handicapat”. Reuşim să incapacităm pe cei ce pot, cei ce ştiu. Găsim cusurui pentru orice iese din tipar. Credem că dacă nu are (picioare, mâini, văz, auz etc), nici nu “gândeşte” (asociere cu deficienţa mintală).

Dar daca din punct de vedere cognitiv, intelectual persoana dă dovadă de capacităţi identice cu cele ale celor valizi (uneori chiar mai mult) reuşim să “îngropăm” în milă, nestimulare, răutate uneori tot ce descoperim la individul cu deficienţă.

Aşadar, avem handicapaţi? Da! Pentru că îi creăm prin înmulţirea obstacolelor sociale.

DEFICIENŢA DE AUZ

Are un loc special în planul meu profesional. Îmi permite să fiu creativă, reactivă la orice obstacole. Într-un cuvânt, mă stimulează.

Cei familiari cu subiectul cunosc formele şi gradele de manifestare a problematicii aduse în discuţie. Motiv pentru care nu voi înşira aceste informaţii, în mare parte pentru că nu vă sunt de folos. De cele mai multe ori, în cazul diagnosticării, medicul este cel ce AR TREBUI să ofere informaţii utile şi îndrumări pentru a-i permite micuţului aflat în plină dezvoltare să aibă un trai acceptabil din punct de vedere social, economic afectiv etc.

Ce doresc să punctez sunt alte elemente pe care le consider necesare a fi puse pe tapet. Şi anume: cum depistăm dificultatea, noi, ca părinţi?

Am întâmpinat situaţii în care părintele, din varii motive, nu a observat că micuţul său nu aude decât la o vârstă inaintată. Tragic pentru acel copil, pentru că poate apărea şi o pseudodefocienţă mintală (indusă de nereacţia adecvată a adulţilor la nevoile copilului, el neputând face faţă stimulilor din mediu, neînvăţând ceea ce învaţă cei de vârsta lui etc).

Şi atunci? Ce e de făcut?

Frumos în lumea copiilor e simplul fapt că totul este o mare joacă. Şi atunci, testarea auzului propriului copil trebuie să fie o simplă joacă. Chiar de la câteva luni după naştere. Cum? Observându-i reacţia la sunete, zgomote, muzică, vocea mamei, vocea tatălui etc. Iar mititeii ne anunţă dacă aud sau nu (la sunete plăcute râd, la cele neplăcute, plâng; la intensităţi ridicate ale sunetelor demonstrează disconfort). Nu vă duceţi cu gândul că va fi chinuit bietul copil. Nici pe departe. El, micuţul, oricum este inconjurat de stimuli auditivi. Noi doar trebuie să îi observăm comportamentul.

La vârste mai inaintate (1 – 2 ani), includem şi reacţia lui la numele propriu, Poate fi rostit de către părinte la diferite distanţe faţă de copil, la intensităţi diferite, poziţionat diferit faţă de acesta din urmă (în faţa lui, în spatele lui, lateral, chiar de deasupra lui). Şi repet: totul este un joc continuu,

Dacă se observă o reacţie întârziată la stimului, sau chiar neapariţia ei:

1. primul pas ce trebuie făcut este cel de a merge la medicul de familie. Dacă medicul vă spune că nu este cazul să va îngrijoraţi, dar ştiţi că nu trebuie ignorată problema, insistaţi să vă îndrume spre un medic specialist (ORL).

2. al doilea pas este programarea la un specialist în realizarea audiogramei. Dacă vârsta copilului este mică se face sub anestezie totală pentru că micuţul nu va permite obţinerea unor răspunsuri elocvente.

3. urmează stabilirea tipului de pierdere auditivă, gradul pierderii (de către medic). Tot în această perioadă, medicul şi părinţii vor stabili modalitatea adecvată de protezare auditivă.

4. luaţi legătura cu un specialist în demutizare.

Unii vor dori ca micuţul să fie inclus într-o formă de învăţământ cât mai aproape de casă, ceea ce presupune un sistem normal de educaţie (acceptat de majoritatea, nu ştiu cât este de normal). În cazul acesta apelaţi la serviciile unui logoped. Pe de altă parte este indicat să vizitaţi şi un psiholog clinician cu experienţă în evaluarea copiilor, nu doar a adulţilor. Motivul? Trebuie stabilit dacă, pe lângă deficienţa de auz, se confruntă sau nu şi cu dificultăţi cognitive (dacă da, în ce grad se manifestă acestea).

Sunt situaţii în care nevoia copilului de a fi inclus într-o şcoală specială pentru copiii care se confruntă cu astfel de dificultăţi este mai mare decât dorinţa mamei/tatălui de a-l înscrie la şcoala din cartier. Se poate întâmpla ca programa şcolară (cea românească este recunoscută pentru plinul de informaţii cu care este presărată) să nu fie adaptată la nevoile lui, metodele să nu fie imbunătăţite pentru a-i permite o bună achiziţie cognitivă. Aceste şcoli speciale au personal specializat care vor aborda problema copilului într-o manieră adecvată.

Toate aceste informaţii ar trebui să fie la dispoziţia oricui trece pragul unui medic (de familie sau specialist ORL). Ar trebui să existe grupuri de suport pentru toţi ce se află într-o astfel de situaţie, dificilă de altfel. Evaluările auditive ale copiilor ar trebui să fie la îndemâna tuturor spitalelor de pediatrie din ţară. Dar cum noi suntem comparabili cu Congo din acest punct de vedere imaginaţi-vă ce puteţi găsi în sistemul de sănătate local.

Pentru toţi cei ce au nevoie de informaţii suplimentare, puteţi accesa:

Asociaţia Surzilor din România

Asociaţia Persoanelor cu Deficienţă de Auz “Ascultă Viaţa”

 

TULBURĂRILE DE VOCE

Cu sinceritate vă spun că o astfel de dificultate este rar întâlnită de un logoped, în spetă şi de mine. De regulă, simptomatologia specifică unei astfel de tulburări este asociată unui factor organic, şi în majoritatea cazurilor persoanele care se confruntă cu aceste probleme se adresează specialiştilor  Institutului de Fonoaudiologie.

În ciuda celor menţionate mai sus, este un subiect ce merită abordat şi, pe cât posibil, înţeles.

Să plecăm de la o definiţie: spre deosebire de tulburprile de ritm, care afectează cadenţa vorbirii, tulburările de voce perturbă melodicitatea, intensitatea şi timbrul vocii.

Cunoscând marea influenţă a factorilor organici, aceste tulburări se pot manifesta cam aşa:

Mutaţia patologică a vocii: Ea apare ca urmare a transformărilor de la nivelul sistemului endocrin, manifestate prin schimbarea funcţiei hipofizare şi prin modificarea hormonilor sexuali care influenţează nu numai structura anatomofuncţională a laringelui, dar şi modalităţile de reacţionare ale sistemului nervos central ce determină o adaptare lentă. În cazul tulburărilor endocrine, cum este acromegali (afecţiune gravă care apare atunci când corpul produce prea multi hormoni care controlează creşterea), copilul capătă o
voce bărbătească, iar în diferite forme de insuficientă dezvoltare a aparatului (din naştere), apare mutaţia vocii înainte de vârsta obisnuită (la 8-11 ani). Opusul acestui fenomen este întârzierea în procesul de schimbare a vocii, dându-i o notă de infantilism cu prezenţa unei voci bârâite, cu oscilatii de la un ton la altul şi cu diferenţe minime între vocea fetelor şi a băieţilor.

Raguşeala vocală: se manifestă prin pierderea expresivităţii şi a forţei vocii. Asemenea cazuri sunt frecvente în îmbolnăvirile laringelui, ale căilor respiratorii (prin raceală, gripe) şi ale ganglionilor fixaţi pe corzile vocale. Răguseala poate îmbrăca o formă
organică, atunci când vocea se îngroaşă şi se întrerupe în timpul vorbirii, sau funcţională, ce determină un caracter şuierat şi înăbuşit al vocii.

Fonastenia şi pseudofonastenia: Au de cele mai multe ori o natură funcţională. Folosirea incorectă (în special în cazul soliştilor vocali) si abuzivă a vocii (oratori), ca şi laringitele pot da naştere la fonastenie. Pseudofonastenia apare cu o oarecare frecvenţă la unii preşcolari, ca urmare a suprasolicitării vocii, dar mai cu seamă în stările emoţionale puternice. În majoritatea cazurilor, fonastenia este însoţită de frustrare, nesiguranţă, teamă, elemente care o menţin şi chiar o accentuează. Toate formele de fonastenie duc la scăderea intensităţii vocii, pierderea calităţilor muzicale, întreruperea şi rateul vocii, tremurul şi obosirea prea devreme a vocii.

Disfonia: Apare în urma tulburărilor parţiale ale muşchilor laringelui, ale corzilor vocale, şi a anomaliilor produse de nodulii bucali şi de polipi. În această situaţie, vocea este falsă, bitonală, monotonă, nazală, tuşită, voalată, scăzută în intensitate, cu timbrul inegal etc. Dereglările şi spasmele respiratorii, produse fie ca urmare a tonusului muscular slab, fie cauzate de emoţiil, şoc, angoasă, pot determina instabilitatea vocii, inhibiţia ei, monotonia şi caracterul şters, nediferenţiat sau chiar şoptit, prin scăderea intensităţii.

Afonia: Este cea mai gravă tulburare de voce. Ea apare în îmbolnăvirile acute şi cronice ale laringelui, cum sunt parezele muşchilor sau procesele inflamatorii. Vocea, în astfel de situaţii, dacă nu dispare complet, se produce numai în şoaptă, din cauza nevibrării corzilor vocale. Iniţial, vocea se manifestă prin răguşeală, scăderea în intensitate, şoptirea, ca în final să dispară complet. În cazul acesta, se instalează tensiunea, agitaţia, şi chiar unele tulburari psihice. Pe de alta parte, afonia poate fi determinată şi de dereglări psihice puternice, prin emoţii, şoc, stres, care acţionează pe un fond de hipersensibilitate sau fragilitate a sistemului nervos, afectând personalitatea şi comportamentul.

Cam acestea sunt tulburările de voce şi simptomatologia specifică. Orientarea acestora spre factorii organici ca şi cauzalitate îngrădeşte posibilitatea unui logoped de a interveni. De cele mai multe ori acestea dispar în urma unor tratamente medicamentoase. Dacă apar modificări comportamentale notabile şi de nedorit (nervozitate, timiditate, evitare etc), recomand abordarea unui psiholog.

TULBURĂRILE DE RITM ŞI FLUENŢĂ

De cele mai multe ori abordăm noţiunea de “tulburări de ritm şi fluenţă” în sinonimie cu “bâlbâială”. Din păcate, se strecoară o eroare în folosirea conceptelor. De ce? Pentru că prima etichetă o include pe cea de-a doua.

De fapt, tulburările de ritm şi fluentă sunt dificultăţile de vorbire clară, ce nu permit interlocutorului o bună înţelegere a mesajului transmis. Deoarece aceste dificultăţi se pot manifesta în diferite maniere, specialiştii au realizat o clasificare a acestora, şi anume: bâlbâiala, logonevroza, tahilalia, bradilalia, aftongia, tulburările pe bază de coree (tulburările coreice) s.a.

Să le luăm pe fiecare în parte şi să le descifrăm semnificaţia.

Bâlbâiala: este una dintre cele mai cunoscute tulburări (povestea lui Demostene care s-a “vindecat” de bâlbâială prin introducerea unor pietricele în gură). Această dificultate afectează grav înţelegerea celor ce ascultă discursul persoanei afectate de o astfel de tulburare. Inerent duce la apariţia unor efecte negative in sfera personalităţii (stimă de sine scăzută, teamă, fobie, diminuarea abilităţilor sociale etc).

Bâlbâiala se manifestă prin repetarea unor sunete sau silabe la începutul si mijlocul cuvântului, cu prezentarea unor pauze între acestea sau prin repetarea cuvintelor ori prin apariţia spasmelor la nivelul aparatului fonoarticulator (buze, limbă, obraji) care împiedică desfăşurarea vorbirii ritmice şi cursive.

Cauzele apariţiei: factori organici (disfuncţii ale aparatului fonoarticulator), factori de mediu, factori emoţionali. De cele mai multe ori, aceşti facori se întretaie, nefiind coar unul dintre aceştia care poate fi punctat drept declanşator.

Vârsta estimativă la care apare dificultatea este 2 ani – 3 ani şi şase luni. în această etapă poate fi considerată fiziologică dacă nu apar factori ce duc la persistenţa vorbirii deficitare şi la cronicizarea limbajului defectuos. Dacă işi face simţită prezenţa şi la vârsta preşcolară se ridică un mare semnal de alarmă. Intervenţia nu trebuie să întârzie. Neadresarea timpurie duce la forme grave de manifestare la vârsta adolescenţei si în perioada de adult.

Logonevroza: Este strâns legată de bâlbâială, atât prin natura, cât si prin forma ei. Din punct de vedere simptomatologic, ele sunt asemănatoare, dar de cele mai multe ori logonevroza este mai accentuată decât bâlbâiala (care, apoi, se poate transformă în logonevroză).

Bâlbâiala se transformă în logonevroză atunci când există sau apare un fond nevrotic ca urmare a conştientizării tulburării şi a trăirii acesteia ca o dramă, ca un moment de frustrare a posibilităţilor pe care le are individul. Bâlbâiala este un fenomen mai mult de repetare a sunetelor, silabelor şi cuvintelor, iar logonevroza presupune pe lânga acestea şi modificarea atitudinii faţă de vorbire şi a modului cum este trăită dificultatea respectivă prin prezenta spasmelor, a grimaselor, a încordării şi a anxietăţii, determinate de teama ca va greşi în timpul vorbirii.  La persoanele nevrozate sau psihonevrozate factorii nocivi (mai cu seamă traumele psihice, stresurile)
pot provoca direct logonevroză, ceea ce accentuează starea generală de nevrotism şi drept urmare nu se mai trece printr-o dereglare uşoară de tipul bâlbâielii.

Celelalte tulburări de ritm şi fluenţă ale vorbirii pot exista ca sindrom separat, dar şi ca simptom al bâlbâielii.

Aftongia: Ia naştere atunci când în muschii limbii se produce un spasm tonic, de lungă durată, şi însoţeşte de cele mai multe ori bâlbâiala; tulburări de vorbire pe baza de coree (tic, disfuncţii ale encefalului), determinate de ticuri nervoase sau coreice ale muşchilor aparatului fonoarticular, ale fizionomiei ce se manifestă concomitent cu producerea vorbiri.

Tahilalia: Caracterizată printr-o vorbire exagerat de rapidă, apare mai frecvent la persoanele cu instabilitate nervoasă, cu hiperexcitabilitate.

Bradilalia: Opusă tahilaliei,  se manifestă prin vorbire rară, încetinită, cu exagerări maxime ale acestor caracteristici în deficienţele mintale sau în cazurile de dominare excesivă a inhibiţiei etc

Cum ne ajutăm copilul dacă observăm că se confruntă cu astfel de tulburări?

1. nu pedepsim copilul pentru dificultatea lui de vorbire. Nu facem decât să accentuăm problema.

2. nu-i facem observaţii. Nu dispare, ci se manifestă cu şi mai mare gravitate.

3. nu comparăm vorbirea copilului cu vorbirea altor persoane (de acceaşi vârstă sau nu), cu atât mai puţin de faţă cu acesta.

4. consultarea unui logoped. Cât de timpuriu posibil. Există riscul ca neaplicarea unei terapii corespunzătoare tulburarea să ia forme nedorite (logonevroză, manifestări asemănătoare limbajului expresiv şi la nivelul limbajului scris etc).

Voi face o observaţie ce ţine de timpul, perioada în care o tulburare de ritm şi fluenţă poate fi corectată. Nimeni nu poate oferi o limită de timp. Factorii implicaţi sunt multipli şi interacţiunea acestora este complexă.

TULBURĂRILE DE LIMBAJ DE TIP DISLALIC

Pe parcursul dezvoltării omul se confruntă cu un efort îndelungat şi susţinut în însuşirea şi dezvoltarea limbajului. De aceea, pe măsură ce copilul înaintează în vârstă se face trecerea de la un limbaj spontan (rezultantă a activitătilor ludice) către unul din ce în ce mai organizat (la intrarea în grădiniţă). Tot parsursul limbajului se desfăşoară, dezvoltă pe baza imitaţiei. Prin urmare, există o strânsă legătură între cogniţie, social şi afectivitate.

Cunoscând acestea, apariţia sunetelor cunoaşte o structurare de la simplu la complex. Vocalele sunt primele foneme ce apar în comunicarea oricărui copil. Urmează consoanele ce permit o facilă pronunţie: P, B, M etc. Unul dintre sunetele care prezintă o oarecare dificultate în articulare este R. Acesta îşi face apariţia spre finalul structurării limbajului.

Aşadar, E. Verza defineşte dislalia ca “tulburare de pronunţie (articulare), constând în deformarea, subtituirea, omiterea şi inversarea anumitor sunete în vorbirea spontană ţi cea reprodusă”. Această tulburare îmbracă diferite forme:

  • simplă sau monomorfă. sunt afectate sunete itolate sau familia unor sunete (s-z, ş-j, r-l etc)
  • polimorfă. În această situaţie sunetele a căror pronunţie nu este corespunzătoare se găsesc în număr mai mare (s, ş, r, ce, z, ţ etc).

Obiceiul în această sferă de activitate este ca înscrierea în cadrul terapiei să se facă după vârsta de 4 ani. Motivul? Optim pentru fiecare copil este să i se ofere şansa să-şi dezvolte limbajul articulat, expresiv în funţie de nevoile lui, de modalitatea lui de a se adapta la social.

Cauzele apariţiei unei astfel de tulburări sunt numeroase, cum ar fi: un model greşit de pronunţie preluat de către copil, incurajarea (voită sau nu) a unei pronunţii defectuase, lipsa corectării unei astfel de situaţii etc. Până în acest moment am menţionat o parte dintre factorii socio-afectivi. Pe lângă aceştia se pot aduce în discuţie şi elemente funţionale sau organice.

Nu voi trece în revistă tipurile de tulburări dislalice în funţie de fiecare sunte afectat, de sonorizarea sau nu a acestora, ori alte criterii.

Ceea ce vreau să cunoaşteţi (fără a vă impacienta) este faptul că aceste tulburări pot fi asociate unor situaţii mai complexe, cum ar fi: deficienţa mintală, de auz, de vedere, rinolaliilor (de orice tip), dificultăţilor de scriere-citireetc. De aceea este bine să va adresaţi unui logoped cât de timpuriu este posibil dacă vă confruntaţi cu atare situaţie.

Reamintesc faptul că nu există un timp limită de rezolvare a vreunei tulburări, menţiune valabilă şi pentru dislalii. Terapia trebuie să decurgă în funcţie de vârsta copilului, personalitatea acestuia, actorii implicaţi (părinţi, cadre didactice etc), respectarea îndrumărilor oferite de logoped etc.

CE PRESUPUNE TERAPIA LOGOPEDICĂ?

Situaţiile nou apărute în viaţa fiecăruia pot fi momente tensionante, pline de neîncredere şi oarecare teamă. Acelasi fenomen ne poate întâmpina şi la trecerea pragului unui cabinet logopedic.

Cum nu ader către necunoaştere, ci spre familiarizarea oricui doreşte cu măruntele informaţii legate de terapia tulburărilor de limbaj, ofer spre citire câteva elemente ce caracterizează această activitate.

Şi anume:

evaluarea iniţială: Prima întâlnire dintre logoped, copil şi familia acestuia. Uneori (în situaţia în care terapeutului, conform legislaţiei în vigoare, i se alocă sub jurisdicţie anumite unităţi de învăţămât preşcolar şi şcolar) această primă cunoaştere se face doar între logoped şi copil (primul dintre aceştia intră – cu acordul directorului unităţii şi a învăţătoarelor/educatoarelor- în fiecare clasă/grupă şi identifică acei copii care se confruntă cu tulburări de limbaj). Logopedul este obligat ca pe baza celor observate să înştiinţeze în scris părinţii, tutorii legali ai copilului despre cele observate împreună cu invitaţia de a dialoga faţă în-aţă unii cu ceialti, în spaţiul alocat terapiei limbajului.

diagnosticul: vital în realizarea unui plan personalizat de intervenţie. În acest moment părinţii vor creiona împreună cu logopedul un istoric medical al familiei, dar şi al copilului. De ce? Sunt imperios necesare datele legate de naştere, sarcină, evoluţia după naştere a copilului, dar şi incidenţa tulburărilor asemănătoare, dar nu numai, din cadrul familiei extinse. Tot în acest moment vor fi evaluate mobilitatea generală, mobilitatea musculaturii ce permite vorbirea, receptivitatea, expresivitatea copilului.

realizarea planului de intervenţie personalizată: doar cu acordul părinţilor orii a reprezentanţilor legali ai copilului. Se va ţine seama de abilităţile copilului, de limitele acestuia (fizice, intelectuale).

familiarizarea copilului cu spaţiul în care se desfăşoară terapia: unii micuţi sunt reticenţi la necunoscut (spaţiu, persoane). Sunt situaţii în care se adaptează mai uşor, dar e posibil ca şi mai greu. Benefic pentru o evoluţie favorabilă este acordarea timpului necesar fiecărui copil de a se familiariza cu spaţiul, persoana, stilul de lucru. Ca o notă persoanlă, au fost copilaşi care au avut nevoie de 4-5 şedinţe doar pentru cunoaşterea acestui aspect, dar s-a întâmplat ca alţii să se poată adapta din a doua întâlnire.

activitatea terapeutică: presupune etape imperios necesare pentru înlăturarea definitivă a tulburărilor. În această perioadă se impune colaborarea cu familia, îndrumarea acesteia pentru continuarea terapiei şi acasă (se dau exerciţii clare ce tebuie realizate). Motivul? generalizarea cunoştinţelor cu apare dacă o singură persoană are grijă ca exerciţiile să fie duse la bun sfârşit. Pe de altă parte, timpul petrecut cu logopedul este redus (ca ore), uneori insuficient, dacă părinţii nu consideră că aportul lor este la fel de important.

Un alt aspect ce doresc a fi punctat face referire la timpul petrecut în cabinetul logopedic de un copil, dar şi perioada în care o tulburare poate fi depăşită.

Primul punct (timpul alocat terapiei): şedinţele au o durată de 50 de minute, iar întâlnirile sunt de două ori pe săptămână. În cazul în care deficitul de limbaj este major (asociat unei tulburări complexe) numărul de şedinţe pe săptăţână se poate mări.

Al doilea punct: perioada de timp în care o tulburare este corectată. Nu se opate prognoza în cât timp se corectează problema de limbaj.  Uneori sunt suficiente câteva luni, alteori sunt necesari ani (unul sau mai multi). Depinde de persoană, de vârstă, de tulburare.

Sumarul oferit poate nu mulţumeşte. Dar detaliile sunt păstrate pentru cei interesaţi.

CÂND NE ADRESĂM UNUI LOGOPED?

În cazul în care părinţii sesizează o dificultate de exprimare prezentă la copil se pot adresa unui logoped. Nu sunt necesare studii de specialitate pentru a observa facil probleme precum:

- pronunţia incorectă sau omisia unor sunete în limbajul curent;

- repetarea unor cuvinte, silabe în mod frecvent

- vorbire rapidă ce împiedică înţelegerea mesajului;

- pronunţia defectuoase a cuvintelor;

- vorbire şoptită;

- vocabular redus;

- lipsa limbajului expresiv;

- imposibilitatea de a realiza sarcini simple la cerere.

Vârsta recomandată pentru a începe terapia tulburărilor de limbaj este de 4 – 5 ani. Motivul? Este vârsta limită la care limbajul este structurat şi organizat. Nu se poate interveni înaintea acestei perioade de vârstă pentru că există riscul să se dezorganizeze vorbirea şi mai mult.

Există situaţii în care intervenţia logopedului este imperios necesară înaintea acestei vârste. În cazul în care tulburarea de limbaj apare pe fondul unei alte deficienţe (de auz, de vedere, mintală, afazie infantilă, dizartrie, paralizii de diferite tipuri şi grade, malformaţii ale aparatului fono-articulator, Sdr. Down etc) vârsta de intervenţie este scăzută, aplicându-se principiul intervenţiei timpurii, pentru a fi evitată apariţia altor complicaţii.

În ceea ce priveşte numărul de ore de terapie ce se pot programa pe săptămână, idealul este de 2 şedinţe. Astfel, nu se suprasolicită copilul, dar se şi menţine o continuitate în munca terapeutică.

De cele mai multe ori părinţii doresc să afle care este perioada limită în care tulburarea de limbaj se poate corecta. Din păcate un astfel de răspuns este inexistent. Sunt numeroşi factori implicaţi în desfăşurarea şi înlăturarea unei dificultăţi de vorbire.

CE ESTE LOGOPEDIA/TERAPIA TULBURĂRILOR DE LIMBAJ?

Apariţia logopediei a avut la bază raţiuni atât practice (educarea tulburăriilor de limbaj), dar şi ştiinţifice (studierea limbajului, identificarea modalităţilor eficace de elaborare a limbajului, studierea tulburărilor de limbaj etc.). Pe lângă celelalte domenii ştiinţifice care cercetează “lumea” limbajului (psihologia, psiholingvistica etc), logopedia a fost şi este cea care realizează o strânsă relaţiea acesteia cu evoluţia personalitatea (cu tot ce vizează aceasta din urmă). Astfel pot fi formulate modalităţi şi obiective specifice legate de corectatea posibilelor tulburări, prevenirea apariţiei dificultăţilor de limbaj, apariţia, susţinerea si întreţinerea comportamentelor verbale adecvate din punct de vedere social.

Etimologic, logopedie îşi are originea în grecescul “logos” a cărui semnificaţie este “cuvânt” şi “paideia”=educaţie. Cunoscând acestea, nu fără uimire prima referire la termen se pare că îi aparţine lui Socrates, subliniindu-se importanţa ştiinţei limbajului ca un întreg.

Obiectivele terapeutice, pornind de la informaţiile sumare preliminare furnizate, pot fi:

  1. studierea şi crearea unui mediu propice dezvoltării şi stimulării limbajului;
  2. prevenirea tulburărilor de limbaj;
  3. identificarea simptomatologiei şi a metodelor şi mijloacelor propice înlăturării tulburărilor de limbaj;
  4. prevenirea şi/sau înlăturarea aspectelor neplăcute ce pot să apară în dezvoltarea personalităţii unei persoane ce se confruntă cu dificultăţi de limbaj;
  5. diagnosticarea şi prognozarea acurată;
  6. îndrumarea familiei, dar şi a unităţilor de învăţământ asupra impactului apariţiei tulburărilor de vorbire;
  7. înlăturarea eşecului şcolar, dar şi a comportamentelor dezadaptative;
  8. Interventia să aibă la bază elementele specifice vârtei, personalităţii fiecărui individ;
  9. depistatea şi intervenţia precoce (de la vârste preşcolare).

Pentru atingerea obiectivelor mai sus menţionate, logopedul este persoana care trebuie să deţină cunoştinţe din sfera psihologiei copilului, psihologiei vârstelor, a medicinei, a psihiatriei infantile, a pedagogiei, a psihopedagogiei speciale. Interdisciplinaritatea fără echivoc duce la reuşita terapeutică şi a o armonioasă dezvoltare a personalităţii.

Pe lângă aceste informaţii imperios necesare unui logoped, lucrul în echipă se impune în acest domeniu de activitate. Însă, din păcate, de cele mai multe ori acest aspect este ignorat, nefiindu-i cunoscută importanţa. În cele mai multe cazuri chiar de către specialişti.