Îmi amintesc de cei optsprezece ani ce i-am avut şi au trecut. Cu repeziciune. Şi ce gânduri… Ce planuri… probabil că pentru viitor, ca orice tânăr adult.
Măritişul nu se număra printre dorinţele uşor spuse, recunoscute. Ajunsesem ca vulpea: struguri acri. Chiar şi în momentul în care se preconiza la orizont varianta, n-am fost abilă în a admite posibilitatea. De teamă. Renunţasem.
Când mă gândesc la câte a plătit bietul pentru nehotărârea, nesiguranţa, refuzul categoric! Nu ştiu de unde a găsit resursele pentru a continua. Alţii ar fi fugit si m-ar fi lăsat cu oscilaţiile mele.
Plăcută a fost planificarea evenimentului. Chiar hazlie toată întâmplarea. Am încercat să fac posibil totul din dorinţa de a nu împlini 30 de ani degeaba, de a nu ajunge la o viaţă fără început şi sfârşit, dar totul fără prea multă convingere. Am spus DA (ca şi cum aş fi fost la piaţă şi aş fi confirmat cantitatea de cartofi cântărită), a spus DA (tremurând, transpirând, emoţionat, poate neconvins şi neîncrezător). Doamna de la starea civilă a fost o dulce şi chiar m-a făcut să fiu atentă la cele ce se petreceau (10 minute, cât a durat totul).
Am considerat că era un eveniment ce trebuia dus la îndeplinire şi din motive sociale.
Am şi parcurs toate evenimentele ce urmau unei asemenea situaţii (vreo doua zile la munte cu căţel – literalmente – şi fără purcel), am ajuns acasă. În momentul acela m-a “izbit” propriile-mi acţiuni. Nu-mi venea să cred. Am fost capabilă şi să caut cum se anulează o căsnicie, care este procesul legal de intentare a divorţului. Fără a avea un motiv practic. Plâgeam că am renunţat la numele moştenit de la ai mei. Mă înfuriam când se referea la cea de lângă el (eu, bineînţeles) ca “soţia mea”, în ciuda faptului că aşa m-a recomandat tuturor din a doua lună de convieţuire.
Nimic nu era raţional, mulţumitor, înălţător, ci cumplit, deprimant, fără ieşire şi răspuns.
Măritişul meu…
Mult efort, imensă răbdare, înţelegere a avut soţul acesta al meu.
